Nu te misca, imortalizeaza-te exact cum esti! Poti sa vezi fiecare crapatura? Nu? Sincer nici eu, dar stiu ca le simti acolo, cum de altfel le simt si eu. A trecut mult timp ce cand nu ne-am mai intalnit noi cu noi si problemele noastre cu ale lor. Ele si-au impreunat deja mainile, pasesc spre altceva, ceva finit. Asta o sa faci si tu cu tine si eu cu mine. Observi "ne"-ul ala in care se termina "mine" si "tine", e clar ca ne rezolvam noi pe noi, prezent, punctual. Stiu, pare vag, dar la fel de vag trece si fiecare secunda si sincer nu stii unde se duce, cu ce alte secunde s-a alaturat, daca se simte bine acolo si totusi o lasi sa plece, cu fiecare rasuflare a ta si a ei, a mea si a ei. Totul aici din nefericire tine de cuvinte si cum ele se scalda acum in apa unei puteri care ar putea sa schimbe lumea. Si poate ca o face, dar noi ne vedem perspectiva si lumea nu se incadreaza in ea. Sau asta credem, dar... ar fi frumos sa fie asa.
Noi acum construim, construim pe ceva ce a devenit ruina, din pacate. Dar cum ce vezi se schimba, asa se schimba si anotimpurile, asa cad frunze si graviteaza la verde iar si iar, asa se schimba tot. E un ciclu, asa alege natura sa recicleze, prin emotii, viata, moarte psihica sau fizica. Poate e nevoie de acel ceva ce iti lipseste acum, in alta parte. Nu are sens sa faci risipa, lasa-l sa plece, ajuta-l sa plece ca sa salveze pe altcineva, pentru tine exista un alt erou, doar asteapta sa ai nevoie de el.

"E o nevoie rupta de priviri
Sa lasi agonia sa curga"