Am mai incarcat o pagina de non-sensuri, litere tastate frecvent in aceleasi cuvinte, sentimente noi, tendinte vechi, le-ai vazut pe toate la mine si nu stiu daca am fost de ajuns. Parca m-am consumat prea repede, am ars pana la epuizare si tot jarul asta nu mai fabrica suficienta caldura pentru o runda doi.
Mi-ai povestit acum cateva zile cum vezi tu poezia ca fiind punctul meu forte si am ras, pentru ca eu si eul meu liric nu ne intelegem niciodata, suntem mai aprigi in tipete ca mine si ca tine in uzualele noastre duminici, in care Dumnezeu nu exista si orice limita se impinge mai tare una in o alta, fizic, psihic si spiritual. Crede-ma armistitiul e imposibil, nu voi fi nicioadata multumit de el, cum nici el nu va fi multumit de mine, coexistam doar prin cerneala fictiva a spatiului virtual care ne uneste pentru o secunda ca sa ne desparta in alta. E inutil. Si stiu vei spune contradictoriu cauza mea nu este inutila. Si eu iti voi raspunde timpul cu tine nu exista, tu ma faci orb, ma orbesti de orice simt ca sa pot sa ma asez spre divinitate si poate creez, dar voi tipa si mai acerb ca oricum ne-a parsit cu mult timp in urma, ce avem acum e deja uzat, refolosit, reciclat, pentru ca de asta are nevoie natura. Noi nu suntem un fenomen, traim, existam, suntem speciali, suntem oameni, dar nu ceva nemaivazut.
Iar ne certam, ocolim tipetele si ne strigam cu fizicul durerea intr-o alta dulce inclestare, ea ne va readuce in conditia psihica, vom musca din placere si divinitatea ne va aduce inapoi la realitate, pentru ca asta face cand faptul este consumat.
Am fumat  tigara dupa tigara gandindu-ma la tine si parca merita, e un obicei vechi in timpuri noi. Intelege ca nu ne-am mai alcatuit de mult pentru ca eu nu mai sunt acelasi. Nu incerca sa schimbi asta pentru ca cercul e o conditie a nesfarsitului si din pacate nu e infinit pentru ca incepe cu o negatie, nu ne e favorabil. Si ciudat azi am scris despre ei mai mult decat despre tine.

- Ma faci mai fericita astazi, doar daca scrii, mai tasteaza-mi o litera si voi exploda, per litera cu un mic orgasm. 
- Nu astazi, se vede, cuvintele mele nu iti mai dezgolesc pielea cum obisnuiau sa o faca, fiecare tasta imi creaza mie o implozie de regret, astazi caut o iesire, nu mai vreau sa ma simt murdar. Poti sa crezi? Poti sa crezi ca nu mai pot sa merg mai departe azi? Simti contrastul dintre noi? Implozie/explozie, dezgust/dorinta?
- Drogul meu nu esti tu, tu esti un fruct al naturii, cu care nobletea ei isi exprima suferinta, las-o sa iti curga prin vene, lasa-ma sa te folosesc pentru propria-mi placere. Altfel, esti nefolositor. Si asa o sa ramai. Nu as ma fi cititor, tu nu ai mai scrie.
- Nefolositor sunt oricum, propria-ti placere nu ma ridica la un rang anume, nu ma face sa sper. Strig 'astazi' si incep un dialog cum e cel cu tine. In bratele mele nu ai ce sa simti, literele mele te-au inchis si pentru mine nu a mai ramas nimic. Ma intristeaza sa vad atat de mult gol pentru mine si atat de plin pentru ele, am vrut exact opusul si s-a ajuns aici.
- Providenta nu doarme din nefericire si nici nu are un sfarsit, doar isi vindeca ranile, pe care omenirea i le-a renascut neincetat. E ce ai cerut, dar intr-o alta maniera. Asa continua, scrie...
- Degeaba atata placere, daca ai inima plin de cerneala si de aceeasi culoare, nu ai ce sa simti in afara de fizic, esti bolnava, pielea ca si ochii ti se intuneca, ceea ce-mi impui te va cuceri intru-totul.
- Sunt doua lucruri care ne cuceresc pe amandoi dragul meu, natura recicleaza, ne va manca intr-o zi oricum.
- Si crezi ca daca grabesti sfarsitul deznodamantul va fi mai putin dureros?
- Durerea ta din afirmataia asta mi-a zguduit corpul, cu fiecare fibra. It's a fucked up situation, darling. Get used with it.
- Imi consumi emotiile ca pe un drog si ai vorbit de umanitate...
- Ah, nu ai idee cat de bine se simte, explozie dupa explozie, doar daca ai simtii putin, ai intelege.
- Inclin sa te cred din moment ce te vad satisfacuta, dar..
- Dar?
- Vad ca incertitudinile te lasa rece.
- Nu ti-ai continuat ideea.
- Pentru ca încerci sa pari naturala. Daca plec ce se va intampla cu tine?
- Voi vibra de placere la fiecare vorba de a ta indiferent daca esti aici sau nu.
- Pacat ca vezi niste vorbe fara gust propriu ca fiind ceva meritoriu sa muste din tine. Pacat ca vezi ceva inca la statul de nou-nascut ca fiind suficient de dezvoltat sa te implineasca odata cu mintea ta bolnava...
- Parere de rau, ah savuros... Indiferent ce ai spune stii ca se intampla.
- Poate ar fi mai bine sa tac.
- Ah, pana si gandurile tale ma ajuta.
- Pune-ti hainele pe tine.
- Nu mai am nevoie de ele.
- Repet, pacat ca asta iti este sfarsitul. Pacat, ca am spus-o pentru ultima oara...

*

Mai am o zi sau doua si plec iar, fara sa ma uit inapoi. Asta imi spun mereu, ciudat pentru ca totul se incrusteaza in mine si ma tine pe loc. Azi eu mi-am vorbit de doua ori, cu cate patru sanse sa ma fi ascultat.
Si rabdarea e un regret, atunci cand nu lasi timpul sa treaca. Asta gandesc, asta simt astazi, asta am gandit si ieri. Am un suflet si nu stiu cum sa il scot la lumina, dovezi sunt, dar incapacitatea mea de a mi-l face simtit il ineaca si mai tare in abisul contradictiilor mele.
Obisnuiam sa cred in divinitate, sa fac o legatura cu lumea aparent vida ce se intinde dupa, iar, nu astazi. M-a ranit conexiunea cu Dumnezeu - singurul monolog din care nu am avut de castigat - rugaciunea. Ceva ce nu a mai fost prezent in viata mea de zece ani, care se simt ca opt. Am fost ingropat in lumea asta virtuala si am iesit cu lacrimi in ochi, pentru ca asta face credinta de orice tip cand la randul ei este sfaramata in prea multe bucati - te face sa plangi. Poate pentru asta unii continua sa creada orbeste, e mult mai simplu 'easy stuff ' -cum sa nu fie mai bine? Sa rationezi e greu, intr-adevar, dar are deliciile sale. Delicii care ti se arata in cele mai slabe momente ale tale, ca o iesire, o escapada. Acolo vreau sa anung, doar imagineaza-ti, doar imagineaza-ti te rog.



 

Magia dorintelor scrise
Ma ineaca in cerneala
Albastra a cerului cand
Te-am vazut ultima oara

Si nu au trecut multe nopti
Doar cele visate la apus
Nevazute inca

Pentru ca tu esti de neoprit
Fugi cu soarele si spargi neoanele noptii
Simti fiecare ciob cum ti se incarneaza in scoarta
Si totusi mergi inainte

Esti de neoprit
Fara culori, fara parfum, un cantec
Dar unde iti este simbolul?
Ce ramura iti managaie fata?
Cand vrei sa te pleci in fata unei conventii?

Esti o fiica a naturii
Nascuta pe pamant
Inaltata zeilor si intoarsa de pe
Parte pe parte sa simti vantul cum
Iti creste sufletul

Lasa-ma sa te simt la randul meu
Cum te zbati intre voaluri de cuvinte
Rasucite cu varful inapoi
Si inainte lasa-ma sa iti castig
O ultima rasuflare inainte sa pleci

Nu te misca, imortalizeaza-te exact cum esti! Poti sa vezi fiecare crapatura? Nu? Sincer nici eu, dar stiu ca le simti acolo, cum de altfel le simt si eu. A trecut mult timp ce cand nu ne-am mai intalnit noi cu noi si problemele noastre cu ale lor. Ele si-au impreunat deja mainile, pasesc spre altceva, ceva finit. Asta o sa faci si tu cu tine si eu cu mine. Observi "ne"-ul ala in care se termina "mine" si "tine", e clar ca ne rezolvam noi pe noi, prezent, punctual. Stiu, pare vag, dar la fel de vag trece si fiecare secunda si sincer nu stii unde se duce, cu ce alte secunde s-a alaturat, daca se simte bine acolo si totusi o lasi sa plece, cu fiecare rasuflare a ta si a ei, a mea si a ei. Totul aici din nefericire tine de cuvinte si cum ele se scalda acum in apa unei puteri care ar putea sa schimbe lumea. Si poate ca o face, dar noi ne vedem perspectiva si lumea nu se incadreaza in ea. Sau asta credem, dar... ar fi frumos sa fie asa.
Noi acum construim, construim pe ceva ce a devenit ruina, din pacate. Dar cum ce vezi se schimba, asa se schimba si anotimpurile, asa cad frunze si graviteaza la verde iar si iar, asa se schimba tot. E un ciclu, asa alege natura sa recicleze, prin emotii, viata, moarte psihica sau fizica. Poate e nevoie de acel ceva ce iti lipseste acum, in alta parte. Nu are sens sa faci risipa, lasa-l sa plece, ajuta-l sa plece ca sa salveze pe altcineva, pentru tine exista un alt erou, doar asteapta sa ai nevoie de el.

"E o nevoie rupta de priviri
Sa lasi agonia sa curga"

Cum imi imaginez eu viata - ganduri abandonate si reluate

Nu am semne de punctuatie azi, incep cu o negatie, parca deja imi e caracteristic, e tendinta de a parea mai profund, desi in realitate se demonstreaza ca nu sunt.
" Am fost ce am fost,
  Iubire de sange pe muchie de cutit
  Si soare cu dinti
  Si padure de gheata... " - Alexandrina Hristov - Te simt.
Sa fiu sincer poate sunt prea "tanar" sa spun ca ceea ce canta femeia/fiinta/entitatea asta ma reprezinta, dar e un sentiment placut, autentic sa ma simt descris, descompus in versuri si recompus in muzica ei.
E un sentiment frumos sa te simti inspirat de muzica si sa scrii la randul tau ceea ce va deveni muzica.  Sau nu si atunci sa ramana un pasaj poetic, cu poezie dar fara posibilitatea de a fi una. E ciudat cum sunt asa multe rationamente aparent fara niciun sens si cum brusc parca totul se transforma intr-o pagina de jurnal, in care naratorul esti tu sau poate ceva superior tie daca vrei sa crezi. Ai posibilitatea de a alege si devii greoi, plin de pietre care refuza sa se macine, cu o tendinta idioata poate de a descrie la infinit si apoi te critici, dar esti liber sa o faci. Exact  asta canta toata lumea "alegerea e a ta si consta in libertatea pe care vrei sa ti-o acorzi sau nu.
"Sau nu" e deja o marca, e ceva ce in viata reala nu se aplica, dar crede-ma contrastul, clar-obscurul (de altfel folosit si in pictura renascentista) contureaza altfel o idee, ii da adancime si ecou. E benefic sa existe un 'sau nu', te ancoreaza in realitate. O simti.
O simti, nu esti nesigur, nu pleci cu negatia in fata, ai un drum si daca esti superb, e superb, il simti pentru ca e una din radacinile tale. Trece prin statul de masculin, se rupe de el, devine feminin si dupa originea ta, neutru, o batalie intre afirmare si negatie. Poate frumos, poate prea greu, poate amandoua.
'Poate amandoua', "poate" e un "sau nu", cinci litere, descrie frumos neutrul, dar nu completeaza la fel contrastul.
Am o atractie pentru cuvinte si aberatie. Sunt doua lucruri care se completeaza, mai ales cand aberatia se leaga de mine, atunci ma simt inspirat de sute de nasuri in nevoie de aer, trec de trahee si ajung in plaman, intr-un centru in care se intampla tot, fara consistenta vidului.
 Cuvintele sunt mijlocul meu de a ajunge acolo, ma fac lichid, imi topesc starea solida, ma trec din gheata in apa, mai apoi vapori si aer. Cuvinte sunt psihic, sunt o origine, o radacina, un neutru.
De ce toate astea? Vorbesc cu tine sau cu mine?
'Toate astea' compun un ansamblu, o perceptie, o viziune, o perspectiva. Viata pare a fi descrisa exact in elementele astea "perceptie, ansamblu, viziune, perspectiva, aberatie, cuvinte, "sau nu", "poate", inevitabilitate, nesigur, neutru, contrast, clar-obscur, radacina, origine, afirmatie, negatie.
De ce am facut referire la Alexandrina Hristov?
Pasajele ei le simt ca descriind exact elementele astea, poate chiar mai multe.
Vorbesc cu mine sau cu tine?
Tu nu existi, momentan esti un vid caruia ma adresez, un vid pentru care ecoul se insoteste de propriile idei, ce spun se reverba in tine si imi intorci fata altfel. Vorbesc cu tine pentru nu ai sa imi raspunzi niciodata, asa eu nu imi schimb convingerile, dar tu ma cunosti putin acum.E bine sa ne cunoastem tot acolo ajungem.

Tot acolo ajungem
Intoarcem usi lasate pe spate
Leganate pe clanta de valuri silabisite
Aproape soptite,

Au bataia lor de inima
Incuiate intre doua paliere de fum si metal gros
Respinse, cuprinse fara folos
Uitate oricum la statutul de martire

Sub pamant gros
De unde se spune ca ne tragem
Incet de radacini, fara sa ne rupem frunzele
Sau pentru feminin coastele

Chiar si asa lumina nu inceteaza sa bata
In geam cerand sa-si scurtcircuiteze picioarele pe podea

Casa si pamantul sunt primitoare
Au aceeasi substanta, nu au nevoie sa fie altfel decat calde
Raman aceleasi de decade
Noi tot acolo ajungem
Nu ne oprim
Suntem gata sa ajungem acasa.

- Nu ma mangaie, nu-mi alina cu nimic suferinta vorba asta sa stii! De atat mai am nevoie,inca o forma plastica care desi creata de mine in parte cu altcineva sa-mi urateasca si mai tare existenta!
- Este dreptul meu din nastere sa iti ingreunez rasuflarea si sa iti iau pe o parte ce ti-am dat pe cealalta.
- Stii chiar stiu ce te framanta pe tine, desi esti o umbra nu te poti multumi cu noua ta identitate, nu ai ce sa imi dai pentru ca nu am ce sa primesc, iar ceea ce imi spui le stiu pentru ca esti jumate eu . Cealalta jumatate apartine cat pentru intuneric o intreaga zi. Nu ai ce sa imi faci pentru ca esti nul, nu poti sa existi daca eu nu vreau ca tu sa o faci. Dar eu vreau, vezi asta e de fapt problema, eu vreau sa te duc in carca pentru ca ratiunea e franta in fata ta, sanse minime sa fiti tovarasi. Vezi?! Vezi?!
- Aberezi...
- Nu! E perfect logic! E vorba de diversitate!  Si tu asta imi oferi! Sansa de a fi complet nebun!
- Te compatimesc , esti naiv, tu asa crezi ca scapi de viata,real sau abstract? De coridoare inguste si demente periodice? Printr-o dementa totala si greu distructibila?
- De ce nu?

Mă trezesc și simt cum mi se macină mâinile într-o dorința disperată să arunc ceva, să fac un obiect să sufere. Intru în cămin , o injur printre dinți pe recepționeră și asta pentru că sunt eu frustrat, sunt sătul si tot ce văd îmi seamănă ușor în minte cu tot ce detest.Un simplu obiect pentru mine reprezintă o vină de neiertat, prostie, ipocrizie, negație , minciună față în față cu adevărul în lipsă de câștig de cauză.  Sacadat, sacadat iar și iar de aceiași bucățică de umanitate întinsă pe sfoara amoralului ce refuză să moară. 
Dar eu nu eram aici, de ce iar aici? De ce locul ăsta refuză să moară împreună cu moralitatea mea?! De ce?! De ce fiecare black out mă aduce aici? De ce retraiesc clipa asta la nesfârșit?! Sunt întrebări pe care reflexia mea le știe,  savurându-le incet răspunsurile.  Eu știu mai puțin și ea refuză să împărtășească,  iar și iar!
Trezește-te!
Cheie.Respiratie.Un element, trei semne, o rasucire.Aer închis.
Îmi simt plămânii cum se zgârie de aerul ăsta stătut,  sunt conștient că nu e invers , deschid un geam, mai deschid unul și simt cum mă intorc în holul căminului repetând "iar și iar".
Nu!
-Cum? De ce? Trăiește-ți soarta! Tu ți-ai construit-o!
- Până acum nu ai vorbit, de ce o faci acum?
Umbra mea îmi surâse leneș:
- Sunt aici ca expresie a soarelui, dar să știi că nu tot ce este lumină reprezintă dezvăluire, cum nici tot ce este întuneric  reprezintă taină.
- Repet, de ce acum? De ce nu pe culoarele căminului? De ce mă lași sa ratacesc printre ele , în fiecare clipă de neatenție?
- Unde iți sunt mâinile acolo iți este și cârma, eu nu am putere acolo, iți ghidezi soarele prost , este normal să tac.
- Și aici de ce ai?
- Aici nu suntem în coșmarul tău,  existăm temporar pe nivelul unei altfel de entități diferite de noi.
-Noi? Nu semănăm.
-N-ai idee cât de frumos ne-am desprins amândoi din haos, ne-am format unul pe altul, n-ai idee câte duci pe umeri fără să știi.
-Duc nebunie, in stare handicapată, fără un picior si cu al treilea ochi lipsă,  imposibil fiindu-i să mă ducă spre geniu, în schimb readucându-mă acolo.
-Tu i-ai spus să ți se suie în cârcă,  ea nu a cerut nimic, tot tu ai sluţit-o cu bucățica subțire de bunătate aproape respectată în centrul tuturor nervurilor judecății tale. Ești naiv. Și pe mine ai să mă duci în spate curând , viața mea e scurtă , nu ai încotro.

Pauza.Gol.Intuneric.Blank.
Respir încet , nu mă văd , nu mă simt. De ce nu pot să nu gândesc simplu? Nu am nevoie de toate astea , nu am nevoie de tot ce mi se întâmplă!
Încă o ușa deschisă, intru în bloc , simt că am mai incheiat un capitol al poveștii mele in doar cateva minute. Jalnic!
Altă ușa,  alte secunde risipite pe gânduri inutile.
Etajul 8 , palier mizer , calea de acces spre ceea ce numesc acasă. Clanța ruptă îmi zâmbește strâmb, nu pot să inteleg de ce informația îmi transmite vitalul atât de sacadat, nu reușesc să înregistrez tot , iar stimulii vegeteaza usor, trezindu-se doar cand imi creste ritmul cardiac. Sunt patetic, nu am nevoie de nici de mine, eu nu mai depind de mine. Un alt blank.

Am existat cu adevărat înainte?  Înclin să cred că nu, deși tu ești aici și ce ar fi trebuit să fiu eu, e acolo. Sunt înghețat, aproape mort, , fără să mă chinui prea tare. Sunt nebun și o recunosc, asta mă face și mai nebun! Îmi vine să râd! Mai ales că înșir informații sacadat.
Interesant cum fiecare vietate se plaseaza într-un spațiu, își lipește o etichetă și brusc devine cineva. Cât de amuzant poate să fie! Asta fac și eu, sunt nebun pentru că mi-am lipit frumos, aproape fosforescent literele unui nebun! Nu poate fi nimic mai amuzant de atât! Tu ce părerea ai?
Reflexia din geam se uită impasibilă, concentrându-se pe gândurile lui, observând oameni periodic, acolo în casa lui, între patru fâșii de plastic agățate de o sticlă reflectorizantă. M-a făcut curios, vreau și eu să mă uit la oameni, nu vreau să știu ce gândesc, mă doare în p**ă, vreau să le văd reacțiile, să-i studiez ca pe animale în captivitatea ce le imită mediul natural. Și nici o surpriză,  doar fețe triste de oameni spălați pe creier. Adorabil!
De ce sunteți oameni buni în halul ăsta? ! De ce?!
Chiar aș vrea să urlu asta, dar sunt nebun și vreau să țin pentru mine.
La câte minciuni am înghițit in ultimele zile, ce îmi afirm pare irelevant. Nu vreau să păstrez asta pentru mine , e un autobuz, e full și vreau ca oamenii ăștia să mă priveasca urât ca să pot să-i înjur,  oricum toți arată ca posibile viitoare victime. Ce păcat că nimeni nu omoară pe nimeni...
Aș vrea să știu dacă personaju-mi reflexie mă aprobă sau continuă să tacă, lăsându-mă doar pe mine să țip.
"no one's gonna take my soul away"
Mă uit, îi zâmbesc ochii, știu că e pregătit,  îmi amintesc privirea aia, a mai fost aici, mă așteaptă să dau semnalul.
"Heaven was a fucked up holiday..."
Un deget.
Inspir, inspiră și dragul meu oprindu-se odată cu mine.
"Urmează stația...Progresului legătură cu 226 și 385 ".
Două degete.
Expir, încă jumătate de stație, el știe asta.
Trei degete.
Inima mi se transformă in gol, nu mai respir, dar îmi simt cuvintele zgâriindu-mi gâtul.Reflexia mi se dă la dreapta, uşa se deschide, dar e acolo, țipă cu mine.
Mă descarc, dar proștii nu mă aud, ei cred că sunt nervos față de altcineva, persoana inexistentă din căști, nu pe ei, oameni ignoranți, antrenați în comunism să fie niște legume, nu, nu, nu. Jalnic. Cineva mă bate pe umăr, nici o secundă nu a trecut și am trăit tot ce am gândit. O storcită fosilizată cunoscută mai formal ca o bătrânică îmi cere să îi fac loc, mă execut cu o silă nemaipomenită și ea îmi face un semn de "vorbește mai încet, tinere". Unde iți e degetul cu care să impungi aerul în timp ce spui asta? Dacă nu te exprimai drăguț făceai cunoștință cu degetul meu mijlociu, aruncat direct in ochi" , dar așa,  nu mi-ai dat ocazia să te fac să suferi pentru păcatele altora. Inutil să mă mai gandesc la dobitoacele din autobuz, nu vreau să mă atingă , nu îi vreau lângă mine .
"...Sebastian..."
Cobor, îmi arunc în scârbă ghiozdanul pe umăr și incerc să mă gandesc de ce există o conexiune între umăr si bătrânica care nu mi-a dat motive să o fac să sufere. Loreena McKennitt mă simte și mai cântă o melodie subtil uzată de bass , muzică celtică,  după Lana del Rey, impresionant. Imi iubesc playlist-ul.Ganduri de suprafață.
"Nici eu nu mă vreau"
Ăsta nu e gandul meu, nu aparține de mine, nu pentru ca e o pseudo-minciună,  doar pentru că există în mintea mea și îl știam aproape mort în mâlul minții mele.Nu este al meu! Nu reflexie,  știu că ești în umbră, știu ce gândești, nu e al meu! Sunt sigur de asta, dar subțire , aproape anemic rațiunea își mai face loc prin fumul de țigară direct în confuzia sufletului meu, chiar dacă este îndoielnic că am așa ceva și îmi șoptește bolnavă o a mia prevestire a morții ei și cum că eu aș fii o persoană buna, motiv pentru care mai am s astfel de gânduri.  Patetic! Dispari!
Nu am o poveste sau dacă aveam, nu a început cu aliniat, nu se termină cu o virgulă așteptând continuarea.Nu, nu, nu.

n-am plecat azi pentru ca
am incurcat bratarile si ne-am intors sa facem schimb de priviri
nu o clipesc
nu ma fura
am tremurat lacrimi pe umarul ei fara sa stie
fara sa stiu
fara sa cunoastem
am stat o secunda fara sa gandim ceva de spus
si n-am spus pentru ca gandurile noastre nu mai au gura cusuta
ne e frica
noua
deja ne-am povestit prea multe
si toate perechile de ciorapi sunt stranse cu unul lipsa
acum ca in bagaj avem si pasta de dinti,intrebari nepuse,strans din ochi
putem sa mergem mai departe
fara sa fim nevoiti sa mai incurcam lucruri si sa ne intoarcem