Nu am semne de punctuatie azi, incep cu o negatie, parca deja imi e caracteristic, e tendinta de a parea mai profund, desi in realitate se demonstreaza ca nu sunt.
" Am fost ce am fost,
Iubire de sange pe muchie de cutit
Si soare cu dinti
Si padure de gheata... " - Alexandrina Hristov - Te simt.
Sa fiu sincer poate sunt prea "tanar" sa spun ca ceea ce canta femeia/fiinta/entitatea asta ma reprezinta, dar e un sentiment placut, autentic sa ma simt descris, descompus in versuri si recompus in muzica ei.
E un sentiment frumos sa te simti inspirat de muzica si sa scrii la randul tau ceea ce va deveni muzica. Sau nu si atunci sa ramana un pasaj poetic, cu poezie dar fara posibilitatea de a fi una. E ciudat cum sunt asa multe rationamente aparent fara niciun sens si cum brusc parca totul se transforma intr-o pagina de jurnal, in care naratorul esti tu sau poate ceva superior tie daca vrei sa crezi. Ai posibilitatea de a alege si devii greoi, plin de pietre care refuza sa se macine, cu o tendinta idioata poate de a descrie la infinit si apoi te critici, dar esti liber sa o faci. Exact asta canta toata lumea "alegerea e a ta si consta in libertatea pe care vrei sa ti-o acorzi sau nu.
"Sau nu" e deja o marca, e ceva ce in viata reala nu se aplica, dar crede-ma contrastul, clar-obscurul (de altfel folosit si in pictura renascentista) contureaza altfel o idee, ii da adancime si ecou. E benefic sa existe un 'sau nu', te ancoreaza in realitate. O simti.
O simti, nu esti nesigur, nu pleci cu negatia in fata, ai un drum si daca esti superb, e superb, il simti pentru ca e una din radacinile tale. Trece prin statul de masculin, se rupe de el, devine feminin si dupa originea ta, neutru, o batalie intre afirmare si negatie. Poate frumos, poate prea greu, poate amandoua.
'Poate amandoua', "poate" e un "sau nu", cinci litere, descrie frumos neutrul, dar nu completeaza la fel contrastul.
Am o atractie pentru cuvinte si aberatie. Sunt doua lucruri care se completeaza, mai ales cand aberatia se leaga de mine, atunci ma simt inspirat de sute de nasuri in nevoie de aer, trec de trahee si ajung in plaman, intr-un centru in care se intampla tot, fara consistenta vidului.
Cuvintele sunt mijlocul meu de a ajunge acolo, ma fac lichid, imi topesc starea solida, ma trec din gheata in apa, mai apoi vapori si aer. Cuvinte sunt psihic, sunt o origine, o radacina, un neutru.
De ce toate astea? Vorbesc cu tine sau cu mine?
'Toate astea' compun un ansamblu, o perceptie, o viziune, o perspectiva. Viata pare a fi descrisa exact in elementele astea "perceptie, ansamblu, viziune, perspectiva, aberatie, cuvinte, "sau nu", "poate", inevitabilitate, nesigur, neutru, contrast, clar-obscur, radacina, origine, afirmatie, negatie.
De ce am facut referire la Alexandrina Hristov?
Pasajele ei le simt ca descriind exact elementele astea, poate chiar mai multe.
Vorbesc cu mine sau cu tine?
Tu nu existi, momentan esti un vid caruia ma adresez, un vid pentru care ecoul se insoteste de propriile idei, ce spun se reverba in tine si imi intorci fata altfel. Vorbesc cu tine pentru nu ai sa imi raspunzi niciodata, asa eu nu imi schimb convingerile, dar tu ma cunosti putin acum.E bine sa ne cunoastem tot acolo ajungem.
Tot acolo ajungem
Intoarcem usi lasate pe spate
Leganate pe clanta de valuri silabisite
Aproape soptite,
Au bataia lor de inima
Incuiate intre doua paliere de fum si metal gros
Respinse, cuprinse fara folos
Uitate oricum la statutul de martire
Sub pamant gros
De unde se spune ca ne tragem
Incet de radacini, fara sa ne rupem frunzele
Sau pentru feminin coastele
Chiar si asa lumina nu inceteaza sa bata
In geam cerand sa-si scurtcircuiteze picioarele pe podea
Casa si pamantul sunt primitoare
Au aceeasi substanta, nu au nevoie sa fie altfel decat calde
Raman aceleasi de decade
Noi tot acolo ajungem
Nu ne oprim
Suntem gata sa ajungem acasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu