Se incarca...
O noua pagina, o noua secventa, o noua fraza.
O noua dispozitie si un alt "cum trece timpul" aproape inspirat.
Nicio zi fara un zambet sau macar fara a incerca. Cum un capitol se incheie, porneste un altul in fuga, doar, doar o sa predea si el stacheta unui altuia. Intr-un fel exista posibilitatea sa simti raceala unei nopti de primavara cum ti se infinge in spate si sa spui ca acolo te opresti, fara sa mai ceri o patura de compasiune si caldura sufleteasca. Dar acele este un capitol care se incheie fara dicernamant si fara posibilitatea de a fi deschis in acelasi mod sau la aceeasi intensitate.
Acum, aici o cronologie a cuvintelor porneste in momentul in care deschizi pentru prima data o conversatie, poate acea conversatie devine pasaj al unui subcapitol ce se numeste "interactiune" si nu o sa stii vreodata unde te duce.
Am cunoscut si voi cunoaste directii si persoane, am incercat sa le asez pe toate pe raftul personalitatilor deja stiute, doar ca unele nu merita clasificate si raman capitole nepublicate din pacate.
Orasul sau comunitatea sunt alte capitole deschise spre analiza unui eu ce nu se opreste din a se minuna cum omul poate sa creasca si sa se creasca atat de rapid, cum unele monumente raman subcapitole neincheiate unde unul, altul isi plimba picioarele aproape zilnic, subcapitole ce se lasa inca scrise de pasi si figuri straine construirii lor originale. Si omul deja crescut in minunatia lui alege pana la urma sa se scrie singur.
Ceea ce vad, e frumusete, aproape in fiecare lucru, cateodata simt ca sunt mult prea pozitiv si nu ar trebui. Raman pozitiv doar datorita capitolelor ce nu le voi publica, capitolelor ce imi sunt straine si pe care imi place sa cred ca nu le-am scris eu, ca nu le-am influentat evolutia. Si ma bucur cand reusesc, dar parca cei patru pereti singuri le vor tine mereu acolo. In acelasi timp capitolele scrise raman martorele mele, martore ale unei evolutii ce nu mai tine cont de granitele unei mono-mentalitati.
Raman eu, cand sunt eu si simt optimismul.